Conceptul
de dezvoltare se referă la modificările secvențiale ce apar într-un organism,
pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepție la moarte. Aceste
modificări sunt determinate de o serie de procese, unele dintre ele fiind
programate biologic, altele fiind condiționate de interacțiunea dintre
moștenirea genetică și mediu.
În
practică, modificările associate conceptului de dezvoltare în diferite arii de
funcționare (motorie, cognitive, socială, emoțională) nu sunt sincronizate,
ceea ce face ca dezvoltarea copilului să nu fie unitară. La nivel practice, observăm că un copil prezintă
niveluri diferite de dezvoltare, pe paliere diferite de funcționare, ceea ce
înseamnă că modificările dintr-un plan nu generează în mod automat modificări
și în celelalte planuri, desi uneori le condiționează.
Cercetările
arată că dezvoltarea cognitive a copilului este condiționată de dezvoltarea
emoțională, social și motrică. Alte cercetări arată că dezvoltarea emoțională a
unui copil este condiționată de dezvoltarea lui cognitivă. Așadar, dezvoltarea, ân mica copilărie, nu
este unitară. Procesul de dezvoltare se realizează diferit, în accord cu
specificul ariei de funcționare.
O
mare parte dintre teoriile care încearcă să explice mecanismele dezvoltării
ființei umane scot în evidență rolul unuia sau altuia dintre factorii
considerați ca având un impact considerabil în dezvoltare (ereditarea sau
mediul)
STADIILE DEZVOLTARII INTELECTUALE( PIAGET)
Intelectul
uman se construieste stadial, de la nastere pana la 18-20 de ani individul
parcurge urmatioarele stadii:
v De
la 0 la 2 ani: stadiul inteligentei senzoriomotorii;
v 2-7
ani: stadiul preoperational;
v 7-12
ani: stadiul operatiilor concrete;
v 12-18-20
de ani: stadiul operatiilor formale
Între
3 și 6 ani, tipul fundamental de
activitate este jocul. La această vârstă, procesarea informației se realizează
cu ajutorul sibolicii representative sau a gândirii în imagini. Copilul
reușeste să se elibereze de limitele acțiunilor motorii concrete, immediate,
înlocuindu-le cu cele simbolice. Dacă până acum copilul putea gând doar prin
acțiune, începând cu acest stadiu, el paote gândi și prin cuvinte, prin
verbalizare. În acest stadiu poate surprinde doar fenomene accesibile
simțurilor.
Puternic
dezvoltat este și egocentrismul (present și în limbajul copilului). Dezvoltarea
afectivă este pusă pe seama procesului identificării (trăiri affective generate
de relațiile cu persoanele din apropierea sa)
și fenomenului imitației (copilul imită comportamente, reacții, emoții).
La
această vârstă are loc nuanțarea și diversificarea tipurilor de relații cu
persoane diferite. și dezvolarea fizică este evident în perioada preșcolară.
Comportamentele alimentare se culturalizează intens. Copii dobândesc anumite
ritualuri și se diferențiază principalele mese ale zilei. Preșcolarii învață
cum să stea la masă, să folosească tacâmurile, paharul. Toată perioada
preșcolară este dominată de consolidarea deprinderii utilizării acestora.
Tot
referitor la alimentație, se învață reacțiile cultural-sociale privind modul de
a servi, de a cere, mulțumi, se învață ținuta la masă, relaționarea cu
ceilalți,atenția la cerințele acestora.
În
ceea ce privește caracteristicile psihice generale, perioada preșcolară poate
fi împărțită în trei sub-perioade:
Ø a
preșcolarului mic (3-4 ani) -
caracterizată printr-o creștere a intereselor, a aspirațiilor și
aptitudinilor mărunte. Copilul este dependent de ambianța familial.
Instabilitatea psihomotorie, anxietatea crescută contribuie la adaptarea
dificilă a copilului la condițiile de grădiniță. Spre 4 ani, copil devine mai
puternic și mai îndemânatic, mai autonom.
Ø a
preșcolarului mijlociu (4-5 ani) -
traversează un puseu de creștere: pe plan psihologic se intensifică
dezvoltarea limbajului, autonomia, dezvoltarea conștiinței de sine,
deprinderile alimentare, de îmbrăcare, igienice. Jocul devine o activitate de
bază, curiozitatea devine mai amplă și conștientizează relațiile de dependență
de cauzalitate de condiționare. Își însușește regulile specific, devine mai
sensibil la semnificația sentimentelor.
Îi plac poveștile, prezintă interes pentru cărți cu imagini, pentru desen,
modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de păpuși, desene animate.
Ø a
preșcolarului mare (5-6 ani) – își dezvoltă forța, agilitatea, inteligența,
atenția, înțelegerea unor anumite situații.
Manifestă o oarecare opoziție față de adult, urmată de dorințe vădite de
reconciliere. O altă caracteristică este adaptarea mai evident a conduitelor
față de diferite persoane, de caracteristicile acestora în cele două medii
concurente: grădinița și familia. Acasă poate fi destins, disponibil, iar la
grădiniță poate fi răsfățat, nervos și invers.
Capacitatea de învățare devine activă și manifestă interes de
cunoaștere.
Jocul
este una din activitățile prin care copilul învață să cunoască lumea reală.
Mânuind obiecte în diferite feluri, el cunoaște variatele însușiri: formă,
mărime, greutate, culoare. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se
dezvoltă, conținutul jocului se extinde, cuprinzând și relațiile sociale dintre
oameni.
Imaginația
se antrenează nu doar prin joc, ci și prin activități creatoare. Perioada
preșcolară este prima în care copilul devine abilitat, manifestând aptitudini.
Picture, desenul, modelajul, colajul încep să emoționeze și să intereseze pe
copil în mod deosebit după 4 ani.
Prezintă interes pentru pictura cu degetele, acuarelele, creioanele
colorate.
Dansul
este asociat cu activitatea motorize și vizuală, ca și desenul, si reprezintă
un mod de expresie liberă, favorizează educarea echilibrului în mișcări, a
auzului și a simțului ritmic.
Mijloacele
de educare a imaginației: poveștile, basmele, desenele animate, jocurile
spontane și de creație.
Educarea
caracterului se realizează prin jocuri și activități de socializare.
Un al doilea mare cunoscut, în domeniul psihologiei dezvoltării, cu
implicare directă în dezvoltarea cognitivă, a fost Lev Vigotski. Lev
Vigotski abordează dezvoltarea cognitivă din perspectivă constructivistă,
punând accent pe contextul social în invătare și pe faptul că limbajul,
gindirea și cultură sunt inseparabile.
Potrivit
lui Vygotsky, copiii au încă o perioadă lungă de dezvoltare la nivelul
creierului. de asemenea, fiecare cultură ar oferi ceea ce el numea instrumente
de adaptare intelectuală. Aceste instrumente permit copiilor să-și folosească
abilitățile mentale de bază într-un mod sensibil la cultura în care cresc.
Ca
Piaget, Vygotsky a spus că bebelușii se nasc cu abilitățile de bază pentru
dezvoltarea intelectuală. Potrivit lui Vygotsky, aceste funcții mentale
elementare sunt: atenția, senzația, percepția și memoria. Prin intermediul
interacțiunii în mediul socio-cultural, aceste funcții sunt dezvoltate în
procese și strategii mentale mai sofisticate și eficiente, denumite funcții
mentale superioare.
În
acest sens, Vygotsky consideră acest lucru funcțiile cognitive, chiar și cele
care se desfășoară singure, sunt afectate de credințele, valorile și
instrumentele de adaptare intelectuală a culturii în care o persoană se
dezvoltă și, prin urmare, este determinată socio-cultural. În acest fel,
instrumentele de adaptare intelectuală variază de la cultură la cultură.
Unul
dintre cele mai importante concepții din teoria socio-culturală a lui Vygotsky
despre dezvoltarea cognitivă este zona dezvoltării proximale. În esență, zona
dezvoltării proximale include toate cunoștințele și abilitățile pe care o
persoană încă nu le poate înțelege sau le poate interpreta singură, dar este
capabilă să învețe cu îndrumare. Pe masura ce copiii isi pot imbunatati
abilitatile si cunostintele, pot extinde progresiv aceasta zona de dezvoltare
proximala.
Educabilitatea
reprezintă o caracteristică esenţială a personalităţii umane care desemnează
capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă, continuă
(S.Cristea).
Sub
raport teoretic, educabilitatea reprezintă o teorie, o concepţie sau o
categorie pedagogică fundamentală vizând ponderea educaţiei în procesul dezvoltării
omului, în dezvoltarea personalităţii.
Sub
raport funcţional-evolutiv, educabilitatea reprezintă capacitatea specifică
psihicului uman de a se modela structural şi informaţional sub influenţa
agenţilor sociali şi educaţionali.
Educabilitatea
priveşte omul ca pe o fiinţă educabilă. Ea reprezintă concepţia, legitatea şi
fenomenul care dinamizează posibilităţile de devenire, de formare şi de
dezvoltare a omului ca personalitate şi profesionalitate. Psihopedagogii
desemnează prin expresia educabilitate potenţialul de formare umană sub
influenţa factorilor de mediu sau educaţionali.
Majoritatea
psihopedagogilor consideră că principalii factori ai dezvoltării şi formării
fiinţei umane sunt zestrea sa ereditară, mediul în care trăieşte şi educaţia pe
care o primeşte.
Teoriile
educabilităţii
·
Teoriile ereditariste susţin rolul determinant al eredităţii în evoluţia fiinţei
umane (Platon, Confucius, Schopenhauer, Herbert Spencer ş.a.);
·
Teoriile ambientaliste susţin rolul determinant al mediului, îndeosebi a celui
socio-cultural, în care este inclusă şi educaţia (Locke Rousseau, Watson ş.a.);
·
Teoriile triplei determinări susţin rolul eredităţii, mediului, cel social îndeosebi
şi educaţiei, aceasta din urmă având un rol determinant în dezvoltarea
personalităţii. Deci rolul important în dezvoltarea personalităţii îl are
interacţiunea ereditate-mediu, manifestată în realism pedagogic (Democrit,
Diderot, Herzen, Alex. Roşca ş.a).
Ereditatea
este într-adevăr un factor al dezvoltării fiinţei umane, dar teoriile
ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul moderator al celorlalţi
factori. Aceste teorii sunt pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii,
fapt ce conduce la diminuarea rolului educaţiei şi mediului social.
Teoriile
ambientaliste susţin îndeosebi puterea educaţiei şi reprezintă poziţii
pedagogice constructive, ce au contribuit la dezvoltarea educaţiei şi a învăţământului.
Aceste teorii sunt însă unilaterale, deoarece neglijează într-o oarecare măsură
mediul social şi ereditatea, care sunt factori reali ai dezvoltării
personalităţii.
Teoriile
triplei determinări, sau ale interacţiunii factorilor dezvoltării
personalităţii susţin faptul că dimensiunile personalităţii care s-au dezvoltat
în decursul vieţii individuale ale omului sunt rezultatul interferenţei
influenţelor celor trei factori: ereditate, mediu social şi educaţie. Această teorie
evidenţiază adevărul că personalitatea este o unitate biopsihosocială, rezultat
al interacţiunii celor trei factori: ereditatea, mediul social şi educaţia. Ea
constituie concepţia pedagogică ştiinţifică optimistă despre dezvoltarea personalităţii.
Din
perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare patru factori
ai dezvoltării şi formării umane atât în teoria cât şi în practica educaţiei:
·
ereditate;
·
mediu;
·
educaţie;
·
homeorhesis-ul epigenetic.
Homeorhesis-ul
epigenetic este mecanismul structural-organic care reglează procesele de
creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor dintre individ şi mediu. El
stabileşte nu numai căile, ci şi limitele dezvoltării.
Caracteristicile
de vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală trebuie respectate cu
stricteţe în procesul formării. Orice sfidare a normelor homeorhetice este
primejdioasă şi are drept consecinţă apariţia unor efecte secundare nescontate
care, de regulă, antrenează maladii imposibil de tratat (I.Negreţ).
No comments:
Post a Comment