Educația incluzivă în grădiniță. Servicii integrate și incluzive în educația timpurie

 

Din categoria copiilor cu C.E.S (cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii.

Din această categorie fac parte:        
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilităţi mintale, paralizia cerebrală);      
- copiii cu deficienţe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit de atenţie-ADHD, tulburări de opoziţie şi rezistenţă);  
- copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea);  
- copiii cu handicap asociat;           
- copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare (dificultăţi de învăţare, sindromul Down, dislexia, discalculia, dispraxia);      
- copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului). 

Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.    

Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea.Jocurile sociale sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii, orice joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului.           
        Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate.

Şcoala şi grǎdiniţa sunt de asemenea un mediu important de socializare.
        Formele de integrare a copiilor cu C.E.S. pot fi următoarele:

·         clase diferenţiate, integrate în structurile şcolii obişnuite,

·         grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite,

·         integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite.

Legislatia tranzitorie actuala cat si Legea invatamantului, prin sectiunile distincte care privesc invatamantul special, ofera posibilitatea pentru copiii cu cerinte speciale de a fi integrati in gradinite obisnuite prin asigurarea deschiderii acestui subsistem spre invatamantul special. Aceasta inseamna transpunerea unor necesitati obiective ale copiilor cu cerinte speciale de aderare cat mai putin abrupta la viata comunitara.

Integrarea trebuie orientata pe doua componente fundamentale, si anume:

-                    asigurarea conditiilor de ordin financiar-administrativ

-                    problematica generala, particulara si individuala a copiilor cu cerinte speciale

Ambele componente trebuiesc sustinute de un sistem de norme metodologice adecvate. Această integrare se prezinta ca o alternativa, nu ca o forma care sa inlocuiasca integral sistemul de invatamant special. Asadar, nu se poate accepta ca formula si nu este benefica pentru toti copiii cu cerinte speciale.

Ca alternativa, devine oportuna si benefica pentru acei copii, atunci cand se pune in aplicare de la o varsta cat mai mica. Din acest motiv realizarea integrarii copiilor cu cerinte speciale incepand cu gradinita are darul de a asigura cele mai mari sanse de acces ulterior la viata comunitatii.

Pe langa criteriul varstei, trebuie avut in vedere tipul si nivelul deficientei precum si o evaluare psihopedagogica adecvata. Nu trebuie uitat nici al treilea element fundamental reprezentat de modul practic de integrare: unul sau mai multi copii cu cerinte speciale integrati la o grupa obisnuita sau grupa care sa functioneze ca unitate structurala in cadrul institutiei.

Participarea copiilor cu C.E.S. in cadrul invatamantului de masa presupune in primul rand  acces si  apoi identificarea cailor prin care fiecare sa fie integrat in structurile ce faciliteaza invatarea sociala si individuala, sa contribuie si sa se simta parte activa a procesului. Accesul are in vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influentele educative ale societatii, de a se integra in gradinita si mai apoi scoala si de a raspunde favorabil solicitarilor acesteia.

Cercetarile stiintifice au demonstrat ca scoala speciala nu are efecte spectaculoase; persoanele instruite in scoala speciala nu realizeaza performante intelectuale mai mari, in comparatie cu cei din aceeasi categorie care frecventeaza scolile obisnuite; in schimb, sub aspectul invatarii sociale – a carei importanta este tot mai accentuata in psihopedagogia moderna – achizitiile copiilor care invata in scoli obisnuite sunt net superioare.

Integrarea in comunitate a copiilor cu CES presupune reducerea diferentelor, pentru ca acesti copii deosebiti sa urmeze o gradinita obisnuita. Este necesar ca invatamintul, in calitatea sa de prestator de servicii, sa se adapteze cerintelor copiilor, si nu invers. Tinta finala este sa se asigure ca toti copiii sa aiba acces la o educatie in cadrul comunitatii, educatie care sa fie adecvata, relevanta si eficienta.

Elevii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea vor beneficia de consiliere şcolară şi vocaţională personală şi a familiei.         
          Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învăţare pentru ca un volum mai mare de informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de învăţare al copilului, dacă este făcută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă copilul, dar şi ce si cum este necesar să fie învăţat.

         Elevii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilităţi fizice, necesită programe şi modalităţi de predare adaptate cerinţelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces pentru deplasare, asistenţă medicală specializată, asistenţă psihoterapeutică.    
        Elevii ce prezintă tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât consultarea psihologului, a medicului neuropsihiatru şi terapia să fie făcute cât mai precoce, cu implicarea tuturor factorilor educaţionali (familie, cadre didactice). Consilierul şcolar este şi el de un real ajutor, el oferind consilierea elevului şi a familiei. 
            Profesorul poate folosi în procesul de predare-învăţare, evaluare diverse strategii şi intervenţii utile:      -Crearea unui climat afectiv-pozitiv;

 -Stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;        

 -Încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive  a colegilor;

-Încurajarea independenţei, creşterea autonomiei personale;          

 -Încurajarea eforturilor;        

 -Sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea dependenţă;

 -Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă, astfel încât să fie încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres;  

-Crearea unui climat afectiv, confortabil;    

-Centrarea învăţării pe activitatea practică;  

-Sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile;      

-Folosirea învăţării afective; 

-Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare,etc.      
          Abordarea incluzivă susţine că şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească barierele din calea învăţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reuşească acest lucru. Putem stabili de asemenea relaţii de colaborare cu autorităţile locale, părinţii şi reprezentanţii comunităţii.